Referat despre implicaţiile mass media în dezvoltarea morală a copiilor

Referat despre implicaţiile mass media în dezvoltarea morală a copiilor

Carmen Alexandra Dobocan (căsăt. Proteasa)

Introducere

Dezvoltarea morală este un proces continuu şi transversal care se formează, în special, în interacţiunea cu ceilalţi (Nucci, 2001) şi este ghidat de experienţele prin care individul trece de-a lungul formării sale.

Aspectele care ţin de educaţia media sculptează şi dezvoltarea morală. În literatura de specialitate, această conexiune între cei doi factori este explicitată ştiinţific în contextul teoriei cognitiv – comportamentale şi al teoriei social – cognitive. Deși abordarea acestui referat este mai mult orientată spre psihologie, argumentele având la bază teorii și abordări ale acestei științe, consider că este important să înțelegem, înainte de a interveni și corecta unde este necesar (prin proiecte educaționale, deci din zona științelor educației), ce se întâmplă, de fapt, cu ai noștri copii expuși la media.

În cadrul acestui referat, aleg să explic legătura puternică între mass media şi dezvoltarea morală a copiilor şi adolescenţilor şi modul în care acestea se influenţează. Argumentele sunt fundamentate în baza ştiinţifică dată de teoria social cognitivă şi explicitez implicaţiile asupra dezvoltării morale, cu referire la teoria domeniului moral.

În prima parte, voi defini conceptele cu care operez în cadrul referatului, voi exemplifica câteva studii elaborate cu referire la implicaţiile celor doi factori, cum se dezvoltă comportament moral şi mai ales ce transformări apar în comportamentul copiilor. La aceată parte, voi discuta despre dezvoltarea emoţională a copiilor şi dezvoltarea socială. Voi încheia referatul cu nuanţarea unor ipoteze cheie vizavi de legătura dintre mass media şi dezvoltarea morală, aşa cum au fost exprimate în literatura de specialitate. Ţin să precizez de la început că acest referat are înclinaţie teoretică pentru a explicita fenomenul înfluenţării mass media (ca factor extern) în zona dezvoltării abilităţilor de gândire critică şi social – cognitive.

Definiri conceptuale

În această parte nuanţez influenţele conceptuale asupra subiectului discutat de referat

Este important să stabilim de la început faptul că educaţia media sau electronică poate avea efecte atât pozitive cât şi negative asupra dezvoltării copiilor. Instrumentele pe care le implică mass media, folosite ca atare, pot fi fie în folosul educaţiei, fie în detrimentul acesteia.  De asemenea, este de bun simţ să acceptăm ideea că aceste efecte depind în mare parte de conţinutul la care sunt expuşi copii, conţinut care le poate insufla comportamente prosociale, pozitive sau, diametral opus, poate nutri sentimente antisociale în copii/adolescenţi.

Influenţele media asupra dezvoltării copilului nu sunt liniare sau uniforme (Wilson, 2008). Acestea  depind de vârsta sau nivelul de dezvoltare cognitivă/unamă al copilului. În partea cu referire la transformările asupra copilului, voi anunţa modul diferit în care pot răspunde aceştia mesajelor media.

Teoria care expune ce se întâmplă unui când un copil este expus unui mediu violent este teoria social cognitivă.  Potrivit lui Bandura (Bandura, 1986), copiii îşi dezvoltă ideile, valorile, emoţiile şi chiar comportamentele observând mediul apropiat şi formele de socializare existente în jur. Cu referire la tema în discuţie, copiii imită comportamentele din zona apropiată lor sau pot imita personaje/modele/caractere din media. Mai mult, potrivit teoriei, copiii sunt predispuşi să imite mai degrabă comportamente care sunt lăudate/apreciate/recompensate decât comportamentele sancţionate (Bandura,  Ross, Ross, 1963 apud Wilson, 2008).

Cu alte cuvinte, teoria social cognitivă explică modul în care copiii achiţionează noi comportamente din zona socială, implict media. Pe de altă parte, Rowell Huesmann (Huesmann, 1986 apud Wilson, 2008) lansează ipoteza conform căreia copiii preiau din media scenarii pe care le adaptează în situaţii reale prin care aceştia trec. Fie ca este vorba de mersul la şcoală sau la doctor, odată văzut comportamentul în media, acesta este stocat de creier ca soluţie la situaţia respectivă şi activat în momentul experienţei reale. Drept urmare, copiii care sunt expuşi în mod repetat scenelor de violenţă din media sunt predispuşi să dezvolte un set de scenarii agresive, aplicabile în momentul experienţelor reale.

Dezvoltarea morală este un demers stadial, aşa cum este propus de Lawrence Kohlberg (1984). Însă, alţi autori contemporani au dus mai departe munca începută de Piaget şi Kohlberg şi susţin că dezvoltarea morală este un proces amplu, mai profund decât stadiile construite de Kohlberg (Nucci, 2001).

În acest referat, termenul de dezvolare morală face referire în principal la abilitățile de a diferenția și emite judecăți de valoare diferite dintre aspecte morale (de exemplu, chestiuni despre drepate și a face rău cuiva) și non-morale (de exemplu, principii din matematică).

Este discutată, de asemenea, ideea dacă moralitatea este o funcţie a judecăţii sau este, mai degrabă, un rezultat al factorilor non – raţionali precum emoţiile şi mediul de socializare (Nucci, Gingo, 2010). În orice caz, literatura de specialitate subliniază faptul că un comportament moral este un rezultat al cogniţiei (argument din teoria cognitiv - comportamentală) sau un rezultat al învăţării regulilor unui comportament acceptat în mediul extern/social (argument din teoria social -  cognitivă a învăţării). Există, desigur, şi abordări evoluţioniste asupra moralităţii care subliniază faptul că bebeluşii vin pe lume cu un pachet moral deja însuşit, însă detalierea acestor argumente nu este obiectivul referatului de faţă.

Câteva cercetări în domeniu

Barbara Wilson, în lucrarea intitulată „Media și fricile, agesiunea și altruismul copiilor”, trece în revistă o serie de studii cu rezultate incredibile în ceea ce privește comportamentul copiilor raportat la consumult de mass media. Totuși, autoarea spune că mediul de specialitate duce lipsă de cercetări longitudinale ale consecințelor pe termen lung în dezvoltarea emoțională (ca parte a dezvoltării morale) al expunerii repetate și excessive la mass media. Wilson lansează ipoteza de bun simț că este posibil ca acei copii care preferă vizionarea situațiilor comice/de amuzament din media să își dezvolte, incontrolabil, percepța denaturată a chestiunilor emoționale ca fiind triviale și ușor de rezolvat în foarte scurt timp. Pe de altă partea, Wilson aduce în discuție și cazurile celor care se uită la programe cu un caracter educațional  informativ: aceștia pot învăța mai multe despre un labirint al diferitelor stări emoționale și experiențe pentru că acestea nu sunt ascunde sub o perdea a umorului (Wilson, 2008).

Un studiu extins pe o perioadă de timp și adresat elevilor de clasa a VI-a din S.U.A. cercetează despre diferitele tipuri de informații preluate din media de către elev (urmărind serialele lor preferate)  (Calvert , Kotler, 2003). Elevilor selectați pentru studiu li s-a cerut să completeze pe o pagina specială de internet ce au învățat urmărind emisiunile preferate. Cercetătorii au descoperit că elevii pot articula foarte bine lecțiile învățate din media, iar situațiile socio – emoționale au fost mai mult amintite și detaliate decât cele cu un caracter informativ educațional. Cu alte cuvinte, elevii au învățat din aceste programe mai mult despre tipuri de emoții precum depășirea fricilor, etichetarea diferitelor stări emoțiolane sau despre abilitați de socializare precum a oferi respect, a împărți/a dărui, loialitate mult mai mult decât despre sțiință, istorie sau cultură. Dimensiunea de gen este o altă chestiune interesantă rezultată din acest studiu. Fetele au învățat mai multe din aceste programe decât băieții, adică au fost mai implicate emoțional în firul narativ al emisiunilor și au apreciat mai mult acest tip de învățare rezultată. În final, studiul conchide faptul că elevii au învățat mai mult despre situații socio – emoționale din media (din programele educational informative) decât din mediul lor social.

Un alt element important ca rezultat al unui studiu este faptul că o singură expunere la o secvență TV poate distorsiona percepția copiilor despre emoțiile din situațiile reale, iar portretele construite de media influențează reprezentările mentale ale copiilor, schemele în cazul situațiilor emoționale (Wilson,2008). Schemele mentale sunt acele structure de cunoștințe despre un anumit subiect sau eveniment care sunt stocate în memorie și ajută o persoană să facă asocieri pentru asimilarea de noi cunoștințe (Fiske, Taylor, 1996). Autorii din domeniu spun că ca aceste scheme ale oamenilor cu emoții includ informație despre expresivitate, cazuri situaționale și “reguli” despre cum se trăiește fiecare emoție (ibidem.). Revenind la studiile din domeniu, se lansează ipotecă conform căreia adolescenții și copiii se folosesc de aceste scheme mentale pentru a interpreta ceea ce regăresc în media. Altfel spus, conținutul media construiește scheme (de comportament, de trăiri) în reprezentările mentale ale copiilor. Ca exemplificare, Wilson (2008) notează un exemplu dintr-un studiu care relevă faptul că acei copii care percep media ca fiind realistă, adecvată situațiilor reale, au scheme mentale pentru ocupații reale, precum asistent medical sau membru de poliție care erau similare acelor portrete ocupaționale detaliate de media.

Factorii care determină dezvoltarea morală cu legătură la media

McLuhan (1964) menționa cu ceva timp în urmă un lucru foarte interesant și actual lumii de azi: mass media a devenit o extensie a corpului nostru care cere, în permanență, noi ajustări și echilibru printre alte părți ale corpului. Ca atare, consider că este importantă o focusare pe lecțiile morale pe care copiii le extrag din media și care, la rândul lor, justifică unele comportamente sociale sau antisociale.  

Bandura (1991.) explică modurile diferite prin care oamenii își dezvoltă gândirea critică: 1. prin învățare unidirecționată și direct ale modului de comportament 2. prin evaluarea acțiunilor și a efectelor lor asupra celorlalți 3. prin setarea de modele și imitare. Cu timpul, copiii învață să selecteze acele modele și să integreze acele comporamente cu relevanță morală în viața de zi cu zi.

Transformări în viața copilului – dezvoltarea emoțională și abilitățile de socializare

            1. Dezvoltarea emoțională la copii

În lumea tehnologiei de azi, a fluxului informaţional şi a transformării digitalului, copiii întră în conctact tot mai uşor cu mass media, lucru care a ajuns să fie considerat  ca o formă (implicită) de educaţie. Această formă de educaţie este una complexă, întrucât tratează emoţionalul, cognitivul şi socialul în acelaşi timp, având efecte în comportamentul şi interacţiunea copiilor în societate.

Dezvoltarea emoţională a copiilor şi identificarea stărilor emoţionale de către aceştia, controlarea şi mai ales însuşirea şi recunoaşterea lor este un proces tot mai evident şi explicat în psihologie. Specialiştii în domeniu traduc acest proces şi pentru părinţi, altfel încât, aceştia să îşi ajute copiii să facă faţa emoţiilor şi mai ales experienţelor emoţionale. Capacitatea fiecărui om de a identifica emoţiile şi de a le interpreta sunt un factor important în construirea competenţelor sociale (Halberstaadt, Denham,  Dunsmore, 2001 apud Wilson, 2008).

Dimensiunea mass media poate fi considerată o mediatoare a experienţelor emoţionale. Urmărind un program tv sau film de groază, mulţi copii experimentează primele senzaţii de frică (Wilson, 2008), într-o formă clară care apoi devine conceptualizată şi raportată la oricare altă situaţie asemănătoare: elementele care au determinat senzaţia de frică (întuneric, necunoscut, străini, zgomote de fundal, sunete neidentificate) vor fi asociate şi altor situaţii. Limbajul se schimbă, copiii fiind predispuşi să construiască personaje fictive pentru a le blama pentru starea de frică (existenţa “bau-bau” sau a monştrilor). Desigur, contactul cu mass media nu înseamnă doar contact cu experienţe negative sau traumatizate pentru dezvoltarea emoţională. Unii copii pot regăsi, în mass media şi în personajele create de mass media, forme de ataşament care le sunt familiare sau pot experimenta primele manifestări empatice pe măsură ce urmăresc aventurile personajului (de desene, de film) preferat (Wilson, 2008).

           

             2.  Dezvoltare socială

În general, comportamentul oamenilor şi credinţele pe care aceştia le au sunt valabile în cultura societăţii în care trăiesc. Cultura societăţii înglobează norme, reguli şi valori necesare în contextul formării conexiunilor dintre ceea ce se află în zona familiară şi zona socială de co-habitare. Acest antrenament de supravieţuire în cultura societăţii se formează treptat şi este considerat un proces complex.

Gradul de interacţiune socială determină maturizarea morală a oamenilor (Nucci, 2001). Copiii învaţă, mai întâi, de la părinţi, fraţi, profesori, colegi şi prieteni de aceeaşi vârstă despre modul în care se pot raporta la lume, însă în această înţelegere asupra lumii, un rol important îl joacă temperamentul copilului, abilităţile cognitive de a interioriza şi trăi fiecare situaţie socială (Wilson, 2008). La toate acestea, mass media furnizează modele comportamentale, conturându-le totodată modele şi standarde ale comportamentul social (Wilson, 2008).

Ipoteze lansate despre legătura dintre mass media şi dezvoltarea morală

Făcând legăura dintre cele două subiecte, Glenda Claborne (1998) face câteva asumpții pe care le voi exemplifica ca și concluzie cu intenția de a întări relația cauză și efect.

• -       Abilitatea de a emite judecăți de valoare cu privire la aspetele morale și de a dezvolta comporamente sunt însușite în special prin socializare și conștientizarea acelor lucruri care sunt acceptatebile și care nu sunt acceptabile în societate. 
•      Justificarea violenței întâlnită în comportamentul copiilor este un mod prin care aceștia interferează cu diferite nivele ale răului provocat celor din jur.
•    Gradul în care violența din media afectează comportamentul copilului este datorat capacității de raționare cognitivă și al mediului înconjurător. De exemplu, dacă părinții încearcă să exemplifice reguli complexe de comportament moral și să îi educe în acea direcție, își vor influența  copii să extragă din media acele lucruri asemănatoare și nu vor fi atrași de aspect violente. Regulile simple nu fac altceva decât să îi determine pe copii să preia modele comportamentale din media.

-          Standardele unei conduite morale nu implică doar partea cognitivă în justificarea noțiunilor despre a face rău cuiva sau dreptate, dar implică și o serie de factori precum compasiune și grijă. Băieții sunt înclinați mai mult spre dreptate (justice), în timp ce fetele dezvoltă un sens al moralității orientat spre grijă și compasiune (Giligan, 1982). Cele două modele de a construe judecăți de valoare, deși exemplificate pe sexe, pot fi ambele regăsite acolo unde modelele construite în lumea lor social sunt compuse din experiențe care cer atât compasiune, grijă, cât și noțiunea de dreptate. Cu alte cuvinte, modelele pe care băieții și fetele le aud în media înfluențează semnificația acordată valorii de dreptate și compasiune, grijă pe care și-l însușesc.

Bibliografie

Bandura Albert Bandura, Social Foundations of Thought and Action: A Social Cognitive Theory (Englewood Cliffs, N.J.: Prentice Hall, 1986

Bandura, A. (1991). Social cognitive theory of moral thought and action. In W.M. Kurtines &  J.L. Gewirtz (eds.), Moral Behavior and development: Advances in Theory, Research, and Applications,vol.1, pp. 25-103. Hillsdale, NJ: Erlbaum

Claborne, Glenda B., and John Sherry. "Media violence and moral development." Unpublished paper, University of Arizona, Tucson (1998).

Gilligan, C. (1982). In a Different Voice. Cambridge, MA: Harvard University Press.

Kohlberg, L. (1984). The Psychology of Moral Development: The Nature: Harper & Row.

McLuhan, M. (1964). Understanding Media: The Extensions of Man. New York: McGraw-Hill

Nucci, L. P. (2001). Education in the moral domain: Cambridge University Press.

Nucci, Larry P., and Matthew Gingo. "CHAPTER SIXTEEN." The Wiley-Blackwell Handbook of Childhood Cognitive Development 22 (2010): 420.

Sandra Calvert and Jennifer Kotler, “Lessons from Children’s Television: The Impact of the Children’s Television Act on Children’s Learning,” Journal of Applied Developmental Psychology 24 (2003): 275–335

Susan Fiske and Shelley Taylor, eds., Social Cognition (New York: McGraw-Hill, 1996

Wilson, Barbara J. "Media and children's aggression, fear, and altruism." The future of children 18, no. 1 (2008): 87-118.

MEDIA, INSTRUMENT DE MANIPULARE ÎN CONFLICTUL DIN IRAK

                                                                 Simona-Elena MIHALACHE

Manipularea oamenilor reprezintă o realitate omniprezentă şi de netăgăduit în zilele noastre. Literatura de specialitate surprinde opinii divergente privind status-ul şi rolul manipulării, însă majoritatea autorilor converg către concluzia că manipularea este exclusiv negativă, întrucât este o activitate îndreptată în mod voluntar şi conştient spre înşelarea oamenilor, spre determinarea lor să acţioneze împotriva propriilor interese, aşa cum îi îndeamnă, prin metode şi tehnici adecvate, manipulatorii.

Situaţiile de criză şi conflict sunt, în mod axiomatic, momente de mare importanţă pentru societate şi ajung, în mod necesar, în atenţia mass-media. Rolul media variază în funcţie de natura crizei sau a conflictului, precum şi în funcţie de natura societăţii în care acestea se petrec. Dacă acceptăm că existenţa stărilor conflictuale reprezintă una din caracteristicile structurale ale societăţii moderne şi faptul că media sunt agenţii comunicării sociale prin care crizele sau conflictele sunt făcute publice, atunci relaţionarea mass-media – criză/conflict devine un factor cheie în însăşi menţinerea democraţiei.

 I. MANIPULAREA PRIN MASS MEDIA ÎN SITUAȚII DE CRIZĂ

1. Rolul contradictoriu şi schimbător al media în situaţii de criză

În situaţiile de criză în care este angajată direct provocarea autorităţii publice a unui guvern naţional, implicarea media capătă o natură ambiguă, pentru că, în asemenea situaţii, media nu sunt doar observatori ai fenomenului, ci şi actori ai acestuia[1].

În această viziune, orice criză socială sau politică „împinge" mass-media, aproape inevitabil, în mecanismul evenimentelor. În vreme ce în timp de normalitate, în societăţile democratice, activitatea mass-media este exercitată normal, fără constrângeri sau cenzură, în timp de criză media sunt supuse unor multiple presiuni şi, ca urmare, trebuie să-şi ajusteze comportamentul în funcţie de cerinţele principalilor actori ai jocului. În acest fel, devin ele însele actori.

2. Media, instrument al puterii politice și terorismului

John Keane[2] propune o nouă înţelegere a relaţiei dintre democraţie şi informaţie. Teoria sa abordează relaţia dintre situaţiile de criză şi măsurile de securitate ale statului dintr-o perspectivă a unei relativităţi a libertăţii media. Crizele tind să mobilizeze măsurile de securitate statală, iar strategia clasică pentru legitimarea interdicţiilor şi limitărilor cuprinde şi invocarea unei stări de criză. În acest context, media devin o extensie a statului, care apare ca fiind reprezentantul legitim al voinţei populare şi, de aceea, un executor legitim al autorităţii comunicaţionale.

Mass-media, prin rolul conferit de societate, acordă o atenţie sporită şi permanentă unui fenomen vechi şi totuşi nou – terorismul. De cele mai multe ori, teroriştii se comportă la fel ca şi specialiştii în comunicare. Elaborând planuri media şi vizând anumite segmente de public, organizaţiile teroristă mizează pe două tipuri de efecte. Unul este cel de saturaţie, obţinut prin atentate multiple, concentrate pe o perioadă scurtă de timp, în locuri publice alese la întâmplare. Rezultatul: o stare generală de panică şi insecuritate în rândul populaţiei, determinată de posibilitatea desfăşurării unui astfel de atac în orice loc şi la orice oră[3]. Cel de-al doilea efect urmărit este cel de compromitere a unor simboluri ce caracterizează entitatea. În acest caz, consecinţele constau în scăderea moralului general, dar mai ales a încrederii în capacitatea sistemului atacat de a ţine sub control ameninţarea teroristă. Scenele abominabile ale atacurilor teroriste au devenit, prin intermediul mass-media, imagini comune. Teroriştii sunt în măsură să difuzeze teroarea iraţională prin intermediul mass-media, pentru a amplifica impactul acesteia în minţile oamenilor. Prin asasinarea unui lider, teroriştii induc consumatorului de media o stare de nesiguranţă. Prin maltratarea unor jurnalişti luaţi ostatici, îi determină pe cei care preiau informaţia din mass-media să se simtă ameninţaţi. Prin distrugerea unor obiective, le impune cetăţenilor obişnuiţi să se întrebe dacă nu cumva ei sunt cei care urmează.

II. MANIPULAREA PRIN MASS-MEDIA ÎN SITUAŢII DE CONFLICT

Ştirea, noutatea, informaţia, au fost întotdeauna, în mod direct sau indirect, gestionate, prelucrate, folosite intenţionat sau fără voie, de-a lungul evoluţiei formelor de conflict, de către om, în ajutorul şi împotriva acestuia.

Viteza apreciabil mărită a circuitului informaţional, pe timp de conflict, a orientat atenţia analiştilor din cadrul subsistemelor sociale spre valoarea informaţiilor şi importanţa acestora în concretizarea acţiunilor militare. Volumul informaţional cunoaşte o creştere semnificativă, impunând un sistem adecvat de gestionare, catalogare, stocare şi extragere la timp a informaţiilor necesare. Perfecţionarea tipografiilor, numărul mare al lucrărilor de specialitate editate, apariţia a numeroase cotidiene şi publicaţii periodice, realizează mutaţii esenţiale în concepţia celor care deţin puterea dată de informaţie.

În situații de conflict, nu este importantă realitatea vieţii, ci opiniile oamenilor. Realitatea poate fi schimbată prin schimbarea opiniilor oamenilor care, la rândul lor, pot schimba lumea. Sentimentele, atitudinile şi comportamentele indivizilor pot fi induse sau fabricate prin mijloace specifice. În manipulare, tocmai înţelegerea şi sesizarea corectă nu interesează, ci trece pe primul plan deturnarea potenţialului semantic spre copurile dorite de sursă, chiar dacă asupra acestora se păstrează o totală discreţie.

În timp de conflict, cele trei practici manipulative realizate prin intermediul mass-media sunt: intoxicarea, dezinformarea şi propaganda. O definiţie clară a intoxicării ne este oferită de către Vladimir Volkoff[4], conform căruia intoxicarea constă în furnizarea de informaţii eronate, care îl vor face pe manipulat să ia decizii avantajoase pentru el şi favorabile pentru manipulator. Diferenţa dintre intoxicare şi dezinformare constă în faptul că prima vizează un grup restrâns de factori de decizie, eventual un comandant suprem, în vreme ce dezinformarea se adresează opiniei publice. Propaganda cenuşie este cea mai frecvent folosită de centrele de dezinformare. Specificul său constă în combinarea informaţiilor parţial reale cu cele integral false, alcătuind ştiri cu aspect aparent precis, care însă nu pot fi verificate complet.

III. MANIPULAREA REALIZATĂ PRIN MASS-MEDIA PE TIMPUL INVAZIEI DIN IRAK (19.03.2003 – 01.05.2003)

Toate teoriile care încearcă să explice fie relaţia media – crize şi conflicte, fie manipularea propriu-zisă pe timpul crizelor şi conflictelor, aduc argumente interesante şi, de cele mai multe ori, validate empiric. În condiţiile dezvoltării în această direcţie a fluxului comunicaţional, consider că mass-media nu sunt independente cu adevărat, iar ştirile media nu sunt lipsite de influenţele subtile sau uneori chiar brute ale acestor surse centralizate şi autoritare. Cred că această afirmaţie îşi găseşte cu atât mai mult valabilitatea în situaţiile în care înseşi structurile sociale se clatină, şi anume situaţiile de criză şi conflict.

Pentru a dezvălui mult mai mult decât ceea ce se ştia până acum despre manipularea prin media pe timp de conflict am analizat trei ipoteze reprezentând o descriere structurală a manipulării, aşa cum se petrece ea dincolo de nivelul aparenţei. Acestea sunt:

A.În situaţii de criză sau conflict, principiul neutralităţii sau independenţei mass-media nu este respectat; mijloacele de comunicare în masă au propriul lor sistem de valori partinic, produsele lor mediatice având atitudini diferite, chiar părtinitoare sau discriminatorii, faţă de părţile implicate.

B.Mass-media contribuie la construirea unei anumite realităţi şi a anumitor stereotipuri şi reprezentări referitoare la grupuri sau minorităţi etnice, state şi naţiuni, lideri politici, în funcţie de interesele politice şi geopolitice.

C.Informaţiile transmise de media occidentale diferă de informaţiile transmise de media arabe, în special în cazul informaţiilor referitoare la aspecte importante, esenţiale ale situaţiei conflictuale.

După Primul Război din Golf din 1991, în debutul căruia CNN-ul a spart vechile canoanele ale mediatizării unui conflict armat, devenise evidentă poziţia cheie prin care mass-media se legitima în configuraţia oricărui conflict armat. Rapidele evoluţii în tehnologia comunicaţiilor au consolidat din ce în ce mai mult atât poziţiile mass-media naţionale şi internaţionale, dar şi potenţialul de luptă informaţională al marilor puteri.

Dacă în 1991 mass-media nord-americană a deţinut monopolul asupra mediatizării războiului, inclusiv în ceea ce priveşte lumea musulman-arabă, acest lucru nu a mai fost valabil şi în 2003 când, datorită televiziunii Al Jazeera (şi nu numai), arabii au putut să vadă războiul cu proprii lor ochi, şi nu cu cei ai lui Peter Arnett de la CNN.

Faţă de enorma miză politică şi controversatul context diplomatic internaţional care au constituit decorul de debut al operaţiunii Iraqi Freedom, la 20 martie 2003, puternica mass-media internaţională nu mai putea fi tratată după aceleaşi reţete, cu atât mai mult cu cât era vorba despre un război anunţat chiar de preşedintele George W. Bush. În continuarea pregătirilor informaţionale pe canale diplomatice, atât Casa Albă, cât şi Pentagonul, aveau nevoie imperativă de o mediatizare favorabilă a operaţiunilor militare, mediatizare necesară atât pentru menţinerea, unei atitudini favorabile razboiului din partea opiniei publice americane cât şi ca o continuare a liniilor de forţă ale politicii externe americane.

Dacă apariţia jurnalismului încorporat a clarificat dilema situaţiei corespondentului de război, conflictul de interese şi uriaşele mize puse în joc în cel de-al Doilea Război din Golf au dezvăluit în mare măsură limitele neutralităţii şi imparţialităţii mass-media ca instituţie: aşa cum jurnalistul încorporat a devenit un soldat supus tuturor vicisitudinilor războiului, tot aşa şi sentimentul naţional a spulberat pretenţiile de imparţialitate absolută şi indiscutabilă a mass-media – fie aceasta cu vocaţie locală sau internaţională, provenind din lumea euro-atlantică sau musulman-arabă. Acest parti-pris mediatic a fost vizibil încă dinainte de începerea propriu-zisă a operaţiunilor militare, atunci când conflictul s-a purtat fie în culisele sau la masa verde a tratativelor politico-diplomatice, fie în coloanele ziarelor, în reportajele şi talk-show-urile de televiziune sau în cifrele sondajelor de opinie.

Se pot distinge, astfel, trei mari centre de putere concurente privind interesele în Irak, şi implicit trei atitudini mediatice şi informaţionale diferite: Statele Unite şi Maria Britanie, statele arabe şi nucleul european coagulat în cancelariile din Paris, Berlin şi Bruxelles. În jurul acestor trei centre au gravitat şi alţi actori ai scenei internaţionale, în funcţie de propriile interese şi de evoluţia operaţiunilor militare.

Nimeni – nici politicienii, nici militarii şi cu atât mai puţin jurnaliştii – nu şi-a făcut vreo iluzie că ceea ce va urma după începerea operaţiunilor militare va fi altceva decât, aşa cum spunea Jonathan Alters de la Newsweek, modelul tuturor războaielor propagandistice[5]. Recrudescenţa propagandei practicată de către toţi actorii implicaţi într-o formă sau alta în cel de-al Doilea Război din Golf a fost legată şi de resuscitarea sentimentelor patriotice, naţionale ale opiniei publice, clientul absolut al mass-media prin valuri de declaraţii şi discursuri abundent pigmentate cu argumente emoţional-patriotice şi chiar religioase, publicul din fiecare ţară implicată în război a receptat favorabil mai ales acea presă care a adoptat un ton naţional-patriotic. Aşa se explică succesul în audienţă al canalului arab de televiziune Al Jazeera, cât şi al celui american Fox News, aceste posturi detaşându-se în rating-ul de audienţă faţă de concurentele lor tocmai prin sprijinul fără echivoc acordat cauzei naţiunii de origine.

Alimentat în permanenţă de confruntările diplomatice publice sau de culise, manipularea prin mass-media a început prin ofensiva mediatică şi de relaţii publice americană îndreptată împotriva francezilor care s-a opus din ce în ce mai categoric soluţiilor militare americane de rezolvare a crizei irakiene în cadrul Consiliului de Securitate.

Acest tăvălug informaţional american împins asupra Franţei nu a putut fi nici oprit şi nici neutralizat de mult mai firavul potenţial francez, motiv pentru care Chirac a reactivat în regim de urgenţă mai vechiul proiect lansat de Alain Decaux în 1989, de creare a unui canal internaţional de ştiri francez, capabil să rivalizeze cu CNN-ul şi BBC-ul şi să contribuie la strategia de creştere a influenţei Franţei în lume.

Cu un numar redus de jurnalisti încorporați, presa franceză a reuşit să pună un accent convingător pe acele elemente defavorabile americanilor, atât în ceea ce priveşte desfăşurarea operaţiunilor militare, cât mai ales în privinţa reacţiilor internaţionale ale război. Legat de prima săptămână de război, mass-media franceză a evidenţiat lipsa din circuitul mondial a imaginilor de război de care Pentagonul şi Casa Albă ar fi avut cea mai mare nevoie: mulţimi de irakieni aclamând în oraşe şi sate trupele anglo-americane eliberatoare, distrugerea simbolurilor regimului lui Saddam şi revolta populaţiilor şiite şi kurde. Cei care trebuiau să-i primească pe americani drept nişte eliberatori continua să-i perceapă pe infanteriştii marini ca pe o forţă de ocupaţie care omora victime civile inocente şi împotriva cărora trebuia luptat, inclusiv prin atacuri sinucigaşe. De altfel, Le Monde a dedicat chiar şi un editorial problemei victimelor civile sau daunelor colaterale, în care se recunoştea totuşi perfida tactică a lui Saddam de a ataca cu soldaţi neechipaţi militar, tocmai pentru a-i obliga pe americani la o prudenţă agresivă faţă de populaţia locală.

Subiectul cel mai confortabil pentru mass-media franceză, cel puţin în prima parte a războiului, a fost însă cel al reacţiilor internaţionale oficiale sau al celor din acea parte a opiniei publice ostile intervenţie militare. În Europa de Est opinia se schimbă şi devine ostilă intervenţiei armate, titra Le Monde la 29 martie, sub semnătura corespondentului său la Bucureşti, în timp ce Le Figaro anunţa câteva zile mai târziu că În Est americanofilia a început să se stingă.

Întregul sistem mass-media american a susţinut în cor războiul şi cauza Statelor Unite. Diferenţele au fost date doar de nuanţe şi de ton, funcţie de orientarea editorială şi interesele politice şi economice ale fiecărei instituţii mass-media. Nuanţele au vizat critica, respectiv creditul necondiţionat pentru strategia şi modul de desfăşurare a războiului, iar tonul a variat şi el într-un registru destul de larg, de la obişnuitul scepticism jurnalistic la cel entuziast patriotic.

Avalanşa relatărilor mass-media referitoare la incidentele care au avut loc după doar câteva zile de la pătrunderea trupelor anglo-americane în Irak (doborârea elicopterului Apache de un tir anonim de la sol, distrugerea unui avion britanic de către o rachetă americană Patriot, capturarea unor militari americani (arătaţi ulterior la televizor în întreaga lume) sau pauza operaţională a ofensivei justificată printr-o puternică furtună de nisip) a creat în scurt timp impresia că lucrurile nu merg tocmai conform celor prevăzute iniţial de Pentagon.

În momentul în care comandantul Corpului 5 Armată pe frontul din Irak, generalul-locotenent William S. Wallace, a afirmat pentru New York Times şi Washington Post, pe 23 martie, că strategii Pentagonului au evaluat greşit capacitatea combativă a irakienilor, iar presa a început investigaţiile şi speculaţiile, iritarea preşedintelui Bush faţă de criticile şi îndoielile mass-media au fost atât de mari încât ele au determinat chiar şi replici tăioase de genul Noi nu ne modificăm planul de luptă în funcţie de conţinutul editorialelor (28 martie, la întâlnirea preşedintelui la Casa Albă cu un grup de veterani).

Toate aceste discutii contrare aruncate asupra opiniei publice, atât de corespondenţii încorporaţi, cât şi de oficialii de cel mai înalt rang ai administraţiei, au creat chiar o anumită stare de confuzie şi oboseală mediatică, reacţiile publicului american fiind mai mult emoţional-instinctive, fiecare optând pentru ziarul sau postul de televiziune care răspundea cel mai bine propriilor aşteptări şi percepţii asupra războiului, iar piaţa mediatică americană nu a făcut altceva decât să ofere întreaga diversitate solicitată de client.

Încă din timpul ultimelor zile de război, analiştii şi observatorii mass-media americane au fost unanimi în a declara televiziunile de ştiri non-stop Fox News, CNN şi MSNBC drept marile câştigătoare de pe urma războiului din Irak, ele oferind un cocktail fără precedent de informaţii, imagini şi comentarii în timp real. Secretul succesului pe timpul războiului a canalului de ştiri Fox News a fost tonul declarat belicos-patriotic al tuturor reportajelor şi comentariilor, precum şi viziunea pozitivă şi lipsită de ambiguităţi asupra evenimentelor, ceea ce corespundea exact liniei editoriale formulate de conservatorul său patron, Rupert Murdoch: Noi producem ştirile pe care oamenii vor să le asculte, fără ca acestea să fie tendenţios de stânga, aşa cum este cazul în general.

Pe de altă parte, chiar dacă au fost perfect conştiente că nu au şanse de redresare a rating-ului de audienţă în faţa canalelor de ştiri, unele televiziuni comerciale nu s-au sfiit să arate publicului realitatea dură a războiului. Veteranul reportajului american de la ABC, Ted Koppel, şi-a justificat criticile aduse conducerii operaţiunilor prin faptul că era convins că publicul american este capabil să înfrunte adevărul – aserţiune invalidată însă de noua configuraţie a percepţiilor cetăţenilor de rând americani.

Despre New York Times, Bill O’Really de la Fox News spunea că dacă-l citeai, aveai impresia că Irakul era pe cale să câştige războiul. Susţinând, în principiu, la fel ca şi New York Times, efortul de război american în Irak, de un profesionalism percutant, iar uneori chiar incomod, a dat dovadă şi echipa editorială de la influentul cotidian Washington Post, sau cea de la Wall Street Journal. Washington Post a publicat, spre exemplu, un reportaj despre incidentul în care, la Nadjaf, soldaţi americani au ciuruit o maşină civilă care nu oprise la somaţie, omorând femei şi copii.

Aşa cum Fox News a fost marele câştigător pe piaţa media americană, televiziunea Al Jazeera din Doha-Quatar a fost fără îndoială liderul mediatic al lumii musulmane, devenind sursa primordială de informaţii şi mai ales de imagini terifiante necenzurate, unele la limita suportabilului, referitoare la victimele civile.

Pe timpul războiului, încălcând în continuare orice tabu occidental, Al Jazeera s-a aflat în centrul protestelor şi criticilor furibunde venite din partea occidentală de la cel mai înalt nivel, mai ales în momentul în care a transmis în integralitatea lor imagini atât cu interogatoriul prizonierilor americani, dar mai ales cu cadavrele unor militari britanici. Cele doar treizeci de secunde înfăţişând soldaţi britanici decedaţi, undeva lângă Basra, au provocat proteste energice atât la White Hall (Ministerul Britanic al Apărării) cât şi la Doha sau Washington, Al Jazeera fiind acuzată că a încălcat Convenţiile de la Geneva privind tratamentul prizonierilor şi a victimelor de război.

Cel de-al treilea actor mediatic important din lumea arabă a fost Televiziunea de Stat din Abu Dhabi, Emiratele Arabe Unite, care şi-a dezmorţit linia editorială înţepenită în rigorile politice şi religioase şi şi-a făcut în timpul războiului un titlu de glorie în a nu prelua imagini nici de la posturile americane şi nici de la cel irakian, aşa cum a făcut-o Al Jazeera sau alte televiziuni arabe.

Dacă unele ziare arabe, care au urmat linia oficială a guvernului egiptean, precum Al Ahram sau Ashraq Al Awsat, au prezentat războiul într-o manieră pro-arabă, dar fără virulenţe şi încrâncenări anti-americane, alte ziare private, precum cotidianul Al Watan, nu s-au sfiit să asocieze fotografii din războiul din Irak cu altele din Palestina, sau să supra-imprime drapelul israelian peste cel american, pentru a da o şi mai mare consistenţă ideii că ceea ce se întâmpla în acel moment în Irak era doar o parte a brutalului asalt al Americii şi aliaţilor săi asupra arabilor lipsiţi de apărare, oriunde aceştia s-ar afla.

Unul dintre cele mai solide mituri americane, capabil oricând să galvanizeze emoţiile şi entuziasmele naţionale a fost şi este cel al eroului care luptă până la ultima suflare, neştiut de nimeni, dar care este salvat în mod miraculos în momentul victoriei finale. Pentru că şi în acest război mitul trebuia să poarte un nume, s-a întâmplat ca eroul să se numească Jessica Lynch. Intuind enormul beneficiu psihologic în cazul unei reuşite, pentru eliberarea şi salvarea acestei fete-soldat de numai 19 ani, care a luptat vitejeşte şi a împuşcat mai mulţi soldaţi inamici până când nu a mai avut muniţie, atunci când compania sa de sprijin logistic a căzut în ambuscada forţelor irakiene[6], Comandamentul Central a pregătit una din cele mai spectaculoase operaţii speciale de pe timpul războiului.

Salvarea la 2 aprilie a soldatului Lynch a reprezentat şi momentul de cotitură în atitudinea opiniei publice internaţionale asupra războiului. Dacă până în acel moment presa internaţională nu fusese deloc zgârcită în a critica războiul în sine, dar şi derularea acestuia, dintr-o dată tonul general s-a schimbat. A urmat apoi secvenţa devenită emblematică şi supermediatizată a dărâmării giganticei statui a lui Saddam Hussein. Imaginile cu infanteristul american aruncând steagul american peste uriaşul chip al dictatorului, în aplauzele frenetice a câtorva sute de irakieni, au fost intens exploatate de media americane, ca o revanşă faţă de lipsa secvenţelor cu mulţimi de irakieni aclamându-i pe soldaţii eliberatori, aşteptate atât de mult de politicienii de la Washington şi Londra încă de la începutul operaţiunilor militare.

La 11 aprilie 2003, atunci când răsturnarea regimului Hussein devenise evidentă, preşedintele George W. Bush şi premierul Tony Blair s-au adresat populaţiei pentru prima dată, prin intermediul televiziunii irakiene, care fusese cruţată de distrugere tocmai pentru a putea fi folosită ulterior ca mijloc de comunicare. Pe un prietenos fundal portocaliu, cei doi au încercat să evite, cu multă grijă, perceperea lor ca nişte cuceritori, şi au dat asigurări privind ajutorarea populaţiei irakiene şi retragerea trupelor imediat după normalizarea situaţiei.

Aceste discursuri au marcat debutul campaniei informaţionale anglo-americane post-război în Irak, destinate nu numai pentru atenuarea traumelor şi a resentimentelor antiamericane, dar şi pentru pregătirea şi educarea societăţii irakiene în spiritul unui stat de drept cu instituţii democratice. În acelaşi timp, prin intermediul facilităţilor tehnice ale aeronavelor Commando-Solo, programele canalelor de televiziune americane urmau a fi transmise spre televizoarele irakiene, astfel încât irakienii să poată să-i urmărească în direct pe Peter Jennings de la ABC, pe Tom Brokaw de la NBC, pe Dan Rather de la CBS Evening News sau pe Brit Hume de la Fox News. Singurul canal care şi-a declinat participarea la acest program de educare a irakienilor a fost CNN-ul, care a declarat că nu consideră firesc ca o televiziune de ştiri globală şi independentă să participe la transmisiuni organizate de guvernul Statelor Unite.

CONCLUZII

Dispunând de mult mai multe echipe în oraşele irakiene, media arabe au fost capabile să ofere informaţii în timp real şi mult mai precise privind desfăşurarea operaţiilor militare, informaţii care nu o dată au infirmat în mod convingător afirmaţiile din conferinţele de presă aliate sau cele ale jurnaliştilor occidentali încorporaţi. Aşa cum era firesc, tot ceea ce a provenit din sursa mediatică arabă a fost mult mai credibil pentru spectatorii provenind din această lume, fapt ce a consolidat nu numai mândria arabă, ci şi sentimentele de solidaritate ale acestora. Dacă media americane au prezentat invazia ca pe o palpitantă demonstraţie de forţă, pe media arabe acelaşi eveniment a apărut ca iadul pe pământ; tot aşa cum ceea ce pentru americani era eliberarea Irakului, pentru lumea arab-musulmană era o invazie, o nouă cruciadă.

Consumul zilnic de informaţie, cu diferenţele inerente, cantitative şi calitative, de la un individ la altul, de la o comunitate la alte, reprezintă o obişnuinţă, o necesitate de la sine înţeleasă şi a cărei ignorare generează inevitabil frustrare, nemulţumire şi chiar nesiguranţă. Însă virtuţile extraordinare ale mass-media se constituie, paradoxal, în tot atâtea puncte nevralgice, iar dependenţa tot mai mare a omului de ceea ce îi oferă mijloacele de informare în masă reprezintă o ocazie propice şi pentru manipularea informaţiei. Atitudinile, convingerile, trăirile şi comportamentul oamenilor sunt schimbate, o realitate de ordinul evidenţei căpătând cu totul alte dimensiuni faţă de cele care îi sunt proprii. Astfel, albul se transformă pe neobservate în negru şi acesta în alb.

În concluzie, manipularea prin mass-media este o realitate de care cu toţii trebuie să ţinem seama, în special în situaţii de criză şi conflict, şi ale cărei efecte se impun a fi dimi-nuate prin metode adecvate şi flexibile, precum şi prin adoptarea unui comportament etic în toate situaţiile. În acelaşi timp, manipularea nu este atotputernică şi de neînvins în societate. De aceea, important este ca fiecare să-şi aleagă cu deosebită atenţie sursele de informare pentru a putea verifica în mod oportun şi operativ ceea ce i se oferă drept informaţie veridică, autentică de către media, pe de o parte, şi pentru a fi în măsură să acţioneze liber şi conştient pentru atingerea propriilor interese, pe de altă parte.

Consider că această cercetare poate să deschidă o perspectivă interesantă referitoare la manipularea prin mass-media în situaţii de criză şi conflict, în general, şi la invazia din Irak, în special. Analiza mediatizării acestui conflict relevă diferenţe semnificative între diferitele media, atât în ceea ce priveşte neutralitatea şi partizanatul lor, cât şi în ceea ce priveşte utilizarea unor formulări standard şi construirea anumitor stereotipuri, prejudecăţi şi reprezentări care, prin reluarea lor uneori obsesivă, contribuie la formarea unei anumite realităţi care nu este superpozabilă, întotdeauna, cu cea adevărată.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

[1] Burghelie I., Pentilescu I., Promovarea obiectivelor teroriste prin mass-media, în Spaţiul sud-est european în contextul globalizării. Geopolitică, geostrategie şi istorie artei militare. Istorie şi teorie militară, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2007.

[2] Keane, J., The Crisis of the Soverign State, în Media, Crisis and Democracy. Mass Communication and the Disruption of Social Order, London, Sage Publications, 1995.

[3] Raboy, M., Media, Crisis and Democracy. Mass Communication and the Disruption of Social Order, London, Sage Publications, 1995.

[4] Volkoff, V., Tratat de dezinformare, Bucureşti, Editura Antet, 1999.

www.dailynorthwestern.com/.../Campus/Newsweek.Editor.Discusses.Problems.Goals.In.War.Coverage.

www.time.com/time/covers/1101031117/.

---

[1] Raboy, M., Media, Crisis and Democracy. Mass Communication and the Disruption of Social Order, London, Sage Publications, 1995, p. 13

[2] Keane, J., The Crisis of the Soverign State, în Media, Crisis and Democracy. Mass Communication and the Disruption of Social Order, London, Sage Publications, 1995, p. 16

[3] Burghelie I., Pentilescu I., Promovarea obiectivelor teroriste prin mass-media, în Spaţiul sud-est european în contextul globalizării. Geopolitică, geostrategie şi istorie artei militare. Istorie şi teorie militară, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2007, p. 13

[4] Volkoff, V., Tratat de dezinformare, Bucureşti, Editura Antet, 1999, p. 23

[5] www.dailynorthwestern.com/.../Campus/Newsweek.Editor.Discusses.Problems.Goals.In.War.Coverage

[6] www.time.com/time/covers/1101031117/.