Simona-Elena MIHALACHE
Manipularea oamenilor reprezintă o realitate
omniprezentă şi de netăgăduit în zilele noastre. Literatura de specialitate
surprinde opinii divergente privind status-ul şi rolul manipulării, însă
majoritatea autorilor converg către concluzia că manipularea este exclusiv
negativă, întrucât este o activitate îndreptată în mod voluntar şi conştient
spre înşelarea oamenilor, spre determinarea lor să acţioneze împotriva
propriilor interese, aşa cum îi îndeamnă, prin metode şi tehnici adecvate,
manipulatorii.
Situaţiile de criză şi conflict sunt, în mod
axiomatic, momente de mare importanţă pentru societate şi ajung, în mod
necesar, în atenţia mass-media. Rolul media variază în funcţie de natura crizei
sau a conflictului, precum şi în funcţie de natura societăţii în care acestea
se petrec. Dacă acceptăm că existenţa stărilor conflictuale reprezintă una din
caracteristicile structurale ale societăţii moderne şi faptul că media sunt
agenţii comunicării sociale prin care crizele sau conflictele sunt făcute
publice, atunci relaţionarea mass-media – criză/conflict devine un factor cheie
în însăşi menţinerea democraţiei.
I.
MANIPULAREA PRIN MASS MEDIA ÎN SITUAȚII DE CRIZĂ
1. Rolul contradictoriu şi schimbător al media în
situaţii de criză
În situaţiile de criză în care este angajată direct
provocarea autorităţii publice a unui guvern naţional, implicarea media capătă
o natură ambiguă, pentru că, în asemenea situaţii, media nu sunt doar
observatori ai fenomenului, ci şi actori ai acestuia[1].
În această viziune, orice criză socială sau politică
„împinge" mass-media, aproape inevitabil, în mecanismul evenimentelor. În
vreme ce în timp de normalitate, în societăţile democratice, activitatea
mass-media este exercitată normal, fără constrângeri sau cenzură, în timp de
criză media sunt supuse unor multiple presiuni şi, ca urmare, trebuie să-şi
ajusteze comportamentul în funcţie de cerinţele principalilor actori ai
jocului. În acest fel, devin ele însele actori.
2. Media, instrument al puterii politice și terorismului
John Keane[2] propune o nouă înţelegere a relaţiei dintre democraţie
şi informaţie. Teoria sa abordează relaţia dintre situaţiile de criză şi
măsurile de securitate ale statului dintr-o perspectivă a unei relativităţi a
libertăţii media. Crizele tind să mobilizeze măsurile de securitate statală,
iar strategia clasică pentru legitimarea interdicţiilor şi limitărilor cuprinde
şi invocarea unei stări de criză. În acest context, media devin o extensie a
statului, care apare ca fiind reprezentantul legitim al voinţei populare
şi, de aceea, un executor legitim al autorităţii comunicaţionale.
Mass-media, prin rolul conferit de societate, acordă o
atenţie sporită şi permanentă unui fenomen vechi şi totuşi nou – terorismul. De
cele mai multe ori, teroriştii se comportă la fel ca şi specialiştii în
comunicare. Elaborând planuri media şi vizând anumite segmente de public,
organizaţiile teroristă mizează pe două tipuri de efecte. Unul este cel de
saturaţie, obţinut prin atentate multiple, concentrate pe o perioadă scurtă de
timp, în locuri publice alese la întâmplare. Rezultatul: o stare generală de
panică şi insecuritate în rândul populaţiei, determinată de posibilitatea
desfăşurării unui astfel de atac în orice loc şi la orice oră[3].
Cel de-al doilea efect urmărit este cel de compromitere a unor simboluri ce
caracterizează entitatea. În acest caz, consecinţele constau în scăderea
moralului general, dar mai ales a încrederii în capacitatea sistemului atacat
de a ţine sub control ameninţarea teroristă. Scenele abominabile ale atacurilor
teroriste au devenit, prin intermediul mass-media, imagini comune. Teroriştii
sunt în măsură să difuzeze teroarea iraţională prin intermediul mass-media,
pentru a amplifica impactul acesteia în minţile oamenilor. Prin asasinarea unui
lider, teroriştii induc consumatorului de media o stare de nesiguranţă. Prin
maltratarea unor jurnalişti luaţi ostatici, îi determină pe cei care preiau
informaţia din mass-media să se simtă ameninţaţi. Prin distrugerea unor
obiective, le impune cetăţenilor obişnuiţi să se întrebe dacă nu cumva ei sunt
cei care urmează.
II. MANIPULAREA PRIN MASS-MEDIA ÎN SITUAŢII DE
CONFLICT
Ştirea, noutatea, informaţia, au fost întotdeauna, în
mod direct sau indirect, gestionate, prelucrate, folosite intenţionat sau fără
voie, de-a lungul evoluţiei formelor de conflict, de către om, în ajutorul şi
împotriva acestuia.
Viteza apreciabil mărită a circuitului informaţional,
pe timp de conflict, a orientat atenţia analiştilor din cadrul subsistemelor
sociale spre valoarea informaţiilor şi importanţa acestora în concretizarea
acţiunilor militare. Volumul informaţional cunoaşte o creştere semnificativă,
impunând un sistem adecvat de gestionare, catalogare, stocare şi extragere la
timp a informaţiilor necesare. Perfecţionarea tipografiilor, numărul mare al
lucrărilor de specialitate editate, apariţia a numeroase cotidiene şi publicaţii
periodice, realizează mutaţii esenţiale în concepţia celor care deţin puterea
dată de informaţie.
În situații de
conflict, nu este importantă realitatea vieţii, ci opiniile oamenilor.
Realitatea poate fi schimbată prin schimbarea opiniilor oamenilor care, la
rândul lor, pot schimba lumea. Sentimentele, atitudinile şi comportamentele
indivizilor pot fi induse sau fabricate prin mijloace specifice. În manipulare,
tocmai înţelegerea şi sesizarea corectă nu interesează, ci trece pe primul plan
deturnarea potenţialului semantic spre copurile dorite de sursă, chiar dacă
asupra acestora se păstrează o totală discreţie.
În timp de conflict, cele trei practici manipulative realizate prin
intermediul mass-media sunt: intoxicarea, dezinformarea şi propaganda. O definiţie
clară a intoxicării ne este oferită de către Vladimir Volkoff[4],
conform căruia intoxicarea constă în furnizarea de informaţii eronate, care îl
vor face pe manipulat să ia decizii avantajoase pentru el şi favorabile pentru
manipulator. Diferenţa dintre intoxicare şi dezinformare constă în faptul că
prima vizează un grup restrâns de factori de decizie, eventual un comandant
suprem, în vreme ce dezinformarea se adresează opiniei publice. Propaganda
cenuşie este cea mai frecvent folosită de centrele de dezinformare.
Specificul său constă în combinarea informaţiilor parţial reale cu cele
integral false, alcătuind ştiri cu aspect aparent precis, care însă nu pot fi
verificate complet.
III. MANIPULAREA REALIZATĂ PRIN MASS-MEDIA PE TIMPUL
INVAZIEI DIN IRAK (19.03.2003 – 01.05.2003)
Toate teoriile care încearcă să explice fie relaţia
media – crize şi conflicte, fie manipularea propriu-zisă pe timpul crizelor şi
conflictelor, aduc argumente interesante şi, de cele mai multe ori, validate
empiric. În condiţiile dezvoltării în această direcţie a fluxului
comunicaţional, consider că mass-media nu sunt independente cu adevărat, iar
ştirile media nu sunt lipsite de influenţele subtile sau uneori chiar brute ale
acestor surse centralizate şi autoritare. Cred că această afirmaţie îşi găseşte
cu atât mai mult valabilitatea în situaţiile în care înseşi structurile sociale
se clatină, şi anume situaţiile de criză şi conflict.
Pentru a dezvălui mult mai mult decât ceea ce se ştia
până acum despre manipularea prin media pe timp de conflict am analizat trei
ipoteze reprezentând o descriere structurală a manipulării, aşa cum se petrece
ea dincolo de nivelul aparenţei. Acestea sunt:
A.În situaţii de criză sau conflict, principiul
neutralităţii sau independenţei mass-media nu este respectat; mijloacele de
comunicare în masă au propriul lor sistem de valori partinic, produsele lor
mediatice având atitudini diferite, chiar părtinitoare sau discriminatorii,
faţă de părţile implicate.
B.Mass-media contribuie la construirea unei anumite
realităţi şi a anumitor stereotipuri şi reprezentări referitoare la grupuri sau
minorităţi etnice, state şi naţiuni, lideri politici, în funcţie de interesele
politice şi geopolitice.
C.Informaţiile transmise de media occidentale diferă
de informaţiile transmise de media arabe, în special în cazul informaţiilor
referitoare la aspecte importante, esenţiale ale situaţiei conflictuale.
După Primul Război din Golf din 1991, în debutul căruia
CNN-ul a spart vechile canoanele ale mediatizării unui conflict armat,
devenise evidentă poziţia cheie prin care mass-media se legitima în
configuraţia oricărui conflict armat. Rapidele evoluţii în tehnologia
comunicaţiilor au consolidat din ce în ce mai mult atât poziţiile mass-media
naţionale şi internaţionale, dar şi potenţialul de luptă informaţională al
marilor puteri.
Dacă în 1991 mass-media nord-americană a deţinut
monopolul asupra mediatizării războiului, inclusiv în ceea ce priveşte lumea
musulman-arabă, acest lucru nu a mai fost valabil şi în 2003 când, datorită
televiziunii Al Jazeera (şi nu numai), arabii au putut să vadă războiul
cu proprii lor ochi, şi nu cu cei ai lui Peter Arnett de la CNN.
Faţă de enorma miză politică şi controversatul context
diplomatic internaţional care au constituit decorul de debut al operaţiunii Iraqi
Freedom, la 20 martie 2003, puternica mass-media internaţională nu mai
putea fi tratată după aceleaşi reţete, cu atât mai mult cu cât era vorba despre
un război anunţat chiar de preşedintele George W. Bush. În continuarea pregătirilor
informaţionale pe canale diplomatice, atât Casa Albă, cât şi Pentagonul, aveau
nevoie imperativă de o mediatizare favorabilă a operaţiunilor militare,
mediatizare necesară atât pentru menţinerea, unei atitudini favorabile
razboiului din partea opiniei publice americane cât şi ca o continuare a
liniilor de forţă ale politicii externe americane.
Dacă apariţia jurnalismului încorporat a clarificat
dilema situaţiei corespondentului de război, conflictul de interese şi uriaşele
mize puse în joc în cel de-al Doilea Război din Golf au dezvăluit în mare
măsură limitele neutralităţii şi imparţialităţii mass-media ca instituţie: aşa
cum jurnalistul încorporat a devenit un soldat supus tuturor vicisitudinilor
războiului, tot aşa şi sentimentul naţional a spulberat pretenţiile de
imparţialitate absolută şi indiscutabilă a mass-media – fie aceasta cu vocaţie
locală sau internaţională, provenind din lumea euro-atlantică sau
musulman-arabă. Acest parti-pris mediatic a fost vizibil încă dinainte
de începerea propriu-zisă a operaţiunilor militare, atunci când conflictul s-a
purtat fie în culisele sau la masa verde a tratativelor politico-diplomatice,
fie în coloanele ziarelor, în reportajele şi talk-show-urile de televiziune sau
în cifrele sondajelor de opinie.
Se pot distinge, astfel, trei mari centre de putere
concurente privind interesele în Irak, şi implicit trei atitudini mediatice şi
informaţionale diferite: Statele Unite şi Maria Britanie, statele arabe şi
nucleul european coagulat în cancelariile din Paris, Berlin şi Bruxelles. În
jurul acestor trei centre au gravitat şi alţi actori ai scenei internaţionale,
în funcţie de propriile interese şi de evoluţia operaţiunilor militare.
Nimeni – nici politicienii, nici militarii şi cu atât
mai puţin jurnaliştii – nu şi-a făcut vreo iluzie că ceea ce va urma după
începerea operaţiunilor militare va fi altceva decât, aşa cum spunea Jonathan
Alters de la Newsweek, modelul tuturor războaielor propagandistice[5].
Recrudescenţa propagandei practicată de către toţi actorii implicaţi într-o
formă sau alta în cel de-al Doilea Război din Golf a fost legată şi de
resuscitarea sentimentelor patriotice, naţionale ale opiniei publice, clientul
absolut al mass-media prin valuri de declaraţii şi discursuri abundent
pigmentate cu argumente emoţional-patriotice şi chiar religioase, publicul din
fiecare ţară implicată în război a receptat favorabil mai ales acea presă care
a adoptat un ton naţional-patriotic. Aşa se explică succesul în audienţă al
canalului arab de televiziune Al Jazeera, cât şi al celui american Fox
News, aceste posturi detaşându-se în rating-ul de audienţă faţă de
concurentele lor tocmai prin sprijinul fără echivoc acordat cauzei naţiunii de
origine.
Alimentat în permanenţă de confruntările diplomatice
publice sau de culise, manipularea prin mass-media a început prin ofensiva
mediatică şi de relaţii publice americană îndreptată împotriva francezilor care
s-a opus din ce în ce mai categoric soluţiilor militare americane de rezolvare
a crizei irakiene în cadrul Consiliului de Securitate.
Acest tăvălug informaţional american împins asupra
Franţei nu a putut fi nici oprit şi nici neutralizat de mult mai firavul
potenţial francez, motiv pentru care Chirac a reactivat în regim de urgenţă mai
vechiul proiect lansat de Alain Decaux în 1989, de creare a unui canal
internaţional de ştiri francez, capabil să rivalizeze cu CNN-ul şi BBC-ul
şi să contribuie la strategia de creştere a influenţei Franţei în lume.
Cu un numar redus de jurnalisti încorporați, presa franceză a reuşit să pună un accent
convingător pe acele elemente defavorabile americanilor, atât în ceea ce
priveşte desfăşurarea operaţiunilor militare, cât mai ales în privinţa
reacţiilor internaţionale ale război. Legat de prima săptămână de război,
mass-media franceză a evidenţiat lipsa din circuitul mondial a imaginilor de
război de care Pentagonul şi Casa Albă ar fi avut cea mai mare nevoie: mulţimi
de irakieni aclamând în oraşe şi sate trupele anglo-americane eliberatoare,
distrugerea simbolurilor regimului lui Saddam şi revolta populaţiilor şiite şi
kurde. Cei care trebuiau să-i primească pe americani drept nişte eliberatori
continua să-i perceapă pe infanteriştii marini ca pe o forţă de ocupaţie care
omora victime civile inocente şi împotriva cărora trebuia luptat, inclusiv prin
atacuri sinucigaşe. De altfel, Le Monde a dedicat chiar şi un editorial
problemei victimelor civile sau daunelor colaterale, în care se recunoştea
totuşi perfida tactică a lui Saddam de a ataca cu soldaţi neechipaţi militar,
tocmai pentru a-i obliga pe americani la o prudenţă agresivă faţă de populaţia
locală.
Subiectul cel mai confortabil pentru mass-media
franceză, cel puţin în prima parte a războiului, a fost însă cel al reacţiilor
internaţionale oficiale sau al celor din acea parte a opiniei publice ostile
intervenţie militare. În Europa de Est opinia se schimbă şi devine ostilă
intervenţiei armate, titra Le Monde la 29 martie, sub semnătura
corespondentului său la Bucureşti, în timp ce Le Figaro anunţa câteva
zile mai târziu că În Est americanofilia a început să se stingă.
Întregul sistem mass-media american a susţinut în cor
războiul şi cauza Statelor Unite. Diferenţele au fost date doar de nuanţe şi de
ton, funcţie de orientarea editorială şi interesele politice şi economice ale
fiecărei instituţii mass-media. Nuanţele au vizat critica, respectiv creditul necondiţionat
pentru strategia şi modul de desfăşurare a războiului, iar tonul a variat şi el
într-un registru destul de larg, de la obişnuitul scepticism jurnalistic la cel
entuziast patriotic.
Avalanşa relatărilor mass-media referitoare la
incidentele care au avut loc după doar câteva zile de la pătrunderea trupelor
anglo-americane în Irak (doborârea elicopterului Apache de un tir anonim de la
sol, distrugerea unui avion britanic de către o rachetă americană Patriot,
capturarea unor militari americani (arătaţi ulterior la televizor în întreaga
lume) sau pauza operaţională a ofensivei justificată printr-o puternică furtună
de nisip) a creat în scurt timp impresia că lucrurile nu merg tocmai conform
celor prevăzute iniţial de Pentagon.
În momentul în care comandantul Corpului 5 Armată pe
frontul din Irak, generalul-locotenent William S. Wallace, a afirmat pentru New
York Times şi Washington Post, pe 23 martie, că strategii
Pentagonului au evaluat greşit capacitatea combativă a irakienilor, iar presa a
început investigaţiile şi speculaţiile, iritarea preşedintelui Bush faţă de
criticile şi îndoielile mass-media au fost atât de mari încât ele au determinat
chiar şi replici tăioase de genul Noi nu ne modificăm planul de luptă în
funcţie de conţinutul editorialelor (28 martie, la întâlnirea preşedintelui
la Casa Albă cu un grup de veterani).
Toate aceste discutii contrare aruncate asupra opiniei
publice, atât de corespondenţii încorporaţi, cât şi de oficialii de cel mai
înalt rang ai administraţiei, au creat chiar o anumită stare de confuzie şi
oboseală mediatică, reacţiile publicului american fiind mai mult
emoţional-instinctive, fiecare optând pentru ziarul sau postul de televiziune
care răspundea cel mai bine propriilor aşteptări şi percepţii asupra războiului,
iar piaţa mediatică americană nu a făcut altceva decât să ofere întreaga
diversitate solicitată de client.
Încă din timpul ultimelor zile de război, analiştii şi
observatorii mass-media americane au fost unanimi în a declara televiziunile de
ştiri non-stop Fox News, CNN şi MSNBC drept marile
câştigătoare de pe urma războiului din Irak, ele oferind un cocktail fără
precedent de informaţii, imagini şi comentarii în timp real. Secretul
succesului pe timpul războiului a canalului de ştiri Fox News a fost tonul
declarat belicos-patriotic al tuturor reportajelor şi comentariilor, precum şi
viziunea pozitivă şi lipsită de ambiguităţi asupra evenimentelor, ceea ce
corespundea exact liniei editoriale formulate de conservatorul său patron,
Rupert Murdoch: Noi producem ştirile pe care oamenii vor să le asculte, fără
ca acestea să fie tendenţios de stânga, aşa cum este cazul în general.
Pe de altă parte, chiar dacă au fost perfect
conştiente că nu au şanse de redresare a rating-ului de audienţă în faţa
canalelor de ştiri, unele televiziuni comerciale nu s-au sfiit să arate
publicului realitatea dură a războiului. Veteranul reportajului american de la ABC,
Ted Koppel, şi-a justificat criticile aduse conducerii operaţiunilor prin
faptul că era convins că publicul american este capabil să înfrunte adevărul –
aserţiune invalidată însă de noua configuraţie a percepţiilor cetăţenilor de
rând americani.
Despre New York Times, Bill O’Really de la Fox
News spunea că dacă-l citeai, aveai impresia că Irakul era pe cale să
câştige războiul. Susţinând, în principiu, la fel ca şi New York Times,
efortul de război american în Irak, de un profesionalism percutant, iar uneori
chiar incomod, a dat dovadă şi echipa editorială de la influentul cotidian Washington
Post, sau cea de la Wall Street Journal. Washington Post a
publicat, spre exemplu, un reportaj despre incidentul în care, la Nadjaf,
soldaţi americani au ciuruit o maşină civilă care nu oprise la somaţie, omorând
femei şi copii.
Aşa cum Fox News a fost marele câştigător pe
piaţa media americană, televiziunea Al Jazeera din Doha-Quatar a fost
fără îndoială liderul mediatic al lumii musulmane, devenind sursa primordială
de informaţii şi mai ales de imagini terifiante necenzurate, unele la limita
suportabilului, referitoare la victimele civile.
Pe timpul războiului, încălcând în continuare orice
tabu occidental, Al Jazeera s-a aflat în centrul protestelor şi
criticilor furibunde venite din partea occidentală de la cel mai înalt nivel,
mai ales în momentul în care a transmis în integralitatea lor imagini atât cu
interogatoriul prizonierilor americani, dar mai ales cu cadavrele unor militari
britanici. Cele doar treizeci de secunde înfăţişând soldaţi britanici decedaţi,
undeva lângă Basra, au provocat proteste energice atât la White Hall
(Ministerul Britanic al Apărării) cât şi la Doha sau Washington, Al Jazeera fiind
acuzată că a încălcat Convenţiile de la Geneva privind tratamentul
prizonierilor şi a victimelor de război.
Cel de-al treilea actor mediatic important din lumea
arabă a fost Televiziunea de Stat din Abu Dhabi, Emiratele Arabe Unite, care
şi-a dezmorţit linia editorială înţepenită în rigorile politice şi religioase
şi şi-a făcut în timpul războiului un titlu de glorie în a nu prelua imagini
nici de la posturile americane şi nici de la cel irakian, aşa cum a făcut-o Al
Jazeera sau alte televiziuni arabe.
Dacă unele ziare arabe, care au urmat linia oficială a
guvernului egiptean, precum Al Ahram sau Ashraq Al Awsat, au
prezentat războiul într-o manieră pro-arabă, dar fără virulenţe şi încrâncenări
anti-americane, alte ziare private, precum cotidianul Al Watan, nu s-au
sfiit să asocieze fotografii din războiul din Irak cu altele din Palestina, sau
să supra-imprime drapelul israelian peste cel american, pentru a da o şi mai
mare consistenţă ideii că ceea ce se întâmpla în acel moment în Irak era doar o
parte a brutalului asalt al Americii şi aliaţilor săi asupra arabilor lipsiţi
de apărare, oriunde aceştia s-ar afla.
Unul dintre cele mai solide mituri americane, capabil
oricând să galvanizeze emoţiile şi entuziasmele naţionale a fost şi este cel al
eroului care luptă până la ultima suflare, neştiut de nimeni, dar care este
salvat în mod miraculos în momentul victoriei finale. Pentru că şi în acest
război mitul trebuia să poarte un nume, s-a întâmplat ca eroul să se numească
Jessica Lynch. Intuind enormul beneficiu psihologic în cazul unei reuşite,
pentru eliberarea şi salvarea acestei fete-soldat de numai 19 ani, care a
luptat vitejeşte şi a împuşcat mai mulţi soldaţi inamici până când nu a mai
avut muniţie, atunci când compania sa de sprijin logistic a căzut în ambuscada
forţelor irakiene[6],
Comandamentul Central a pregătit una din cele mai spectaculoase operaţii speciale
de pe timpul războiului.
Salvarea la 2 aprilie a soldatului Lynch a reprezentat
şi momentul de cotitură în atitudinea opiniei publice internaţionale asupra
războiului. Dacă până în acel moment presa internaţională nu fusese deloc
zgârcită în a critica războiul în sine, dar şi derularea acestuia, dintr-o dată
tonul general s-a schimbat. A urmat apoi secvenţa devenită emblematică şi
supermediatizată a dărâmării giganticei statui a lui Saddam Hussein. Imaginile
cu infanteristul american aruncând steagul american peste uriaşul chip al
dictatorului, în aplauzele frenetice a câtorva sute de irakieni, au fost intens
exploatate de media americane, ca o revanşă faţă de lipsa secvenţelor cu
mulţimi de irakieni aclamându-i pe soldaţii eliberatori, aşteptate atât de mult
de politicienii de la Washington şi Londra încă de la începutul operaţiunilor
militare.
La 11 aprilie 2003, atunci când răsturnarea regimului
Hussein devenise evidentă, preşedintele George W. Bush şi premierul Tony Blair
s-au adresat populaţiei pentru prima dată, prin intermediul televiziunii
irakiene, care fusese cruţată de distrugere tocmai pentru a putea fi folosită
ulterior ca mijloc de comunicare. Pe un prietenos fundal portocaliu, cei doi au
încercat să evite, cu multă grijă, perceperea lor ca nişte cuceritori, şi au
dat asigurări privind ajutorarea populaţiei irakiene şi retragerea trupelor
imediat după normalizarea situaţiei.
Aceste discursuri au marcat debutul campaniei
informaţionale anglo-americane post-război în Irak, destinate nu numai pentru
atenuarea traumelor şi a resentimentelor antiamericane, dar şi pentru
pregătirea şi educarea societăţii irakiene în spiritul unui stat de drept cu
instituţii democratice. În acelaşi timp, prin intermediul facilităţilor tehnice
ale aeronavelor Commando-Solo, programele canalelor de televiziune americane
urmau a fi transmise spre televizoarele irakiene, astfel încât irakienii să
poată să-i urmărească în direct pe Peter Jennings de la ABC, pe Tom
Brokaw de la NBC, pe Dan Rather de la CBS Evening News sau pe
Brit Hume de la Fox News. Singurul canal care şi-a declinat participarea
la acest program de educare a irakienilor a fost CNN-ul, care a declarat
că nu consideră firesc ca o televiziune de ştiri globală şi independentă să
participe la transmisiuni organizate de guvernul Statelor Unite.
CONCLUZII
Dispunând de mult mai multe echipe în oraşele
irakiene, media arabe au fost capabile să ofere informaţii în timp real şi mult
mai precise privind desfăşurarea operaţiilor militare, informaţii care nu o
dată au infirmat în mod convingător afirmaţiile din conferinţele de presă
aliate sau cele ale jurnaliştilor occidentali încorporaţi. Aşa cum era firesc,
tot ceea ce a provenit din sursa mediatică arabă a fost mult mai credibil
pentru spectatorii provenind din această lume, fapt ce a consolidat nu numai
mândria arabă, ci şi sentimentele de solidaritate ale acestora. Dacă media
americane au prezentat invazia ca pe o palpitantă demonstraţie de forţă, pe
media arabe acelaşi eveniment a apărut ca iadul pe pământ; tot aşa cum ceea ce
pentru americani era eliberarea Irakului, pentru lumea arab-musulmană era o
invazie, o nouă cruciadă.
Consumul zilnic de informaţie, cu diferenţele
inerente, cantitative şi calitative, de la un individ la altul, de la o
comunitate la alte, reprezintă o obişnuinţă, o necesitate de la sine înţeleasă şi
a cărei ignorare generează inevitabil frustrare, nemulţumire şi chiar
nesiguranţă. Însă virtuţile extraordinare ale mass-media se constituie,
paradoxal, în tot atâtea puncte nevralgice, iar dependenţa tot mai mare a
omului de ceea ce îi oferă mijloacele de informare în masă reprezintă o ocazie
propice şi pentru manipularea informaţiei. Atitudinile, convingerile, trăirile
şi comportamentul oamenilor sunt schimbate, o realitate de ordinul evidenţei
căpătând cu totul alte dimensiuni faţă de cele care îi sunt proprii. Astfel,
albul se transformă pe neobservate în negru şi acesta în alb.
În concluzie, manipularea prin mass-media este o
realitate de care cu toţii trebuie să ţinem seama, în special în situaţii de
criză şi conflict, şi ale cărei efecte se impun a fi dimi-nuate prin metode
adecvate şi flexibile, precum şi prin adoptarea unui comportament etic în toate
situaţiile. În acelaşi timp, manipularea nu este atotputernică şi de neînvins
în societate. De aceea, important este ca fiecare să-şi aleagă cu deosebită
atenţie sursele de informare pentru a putea verifica în mod oportun şi operativ
ceea ce i se oferă drept informaţie veridică, autentică de către media, pe de o
parte, şi pentru a fi în măsură să acţioneze liber şi conştient pentru
atingerea propriilor interese, pe de altă parte.
Consider că această cercetare poate să deschidă o
perspectivă interesantă referitoare la manipularea prin mass-media în situaţii
de criză şi conflict, în general, şi la invazia din Irak, în special. Analiza
mediatizării acestui conflict relevă diferenţe semnificative între diferitele
media, atât în ceea ce priveşte neutralitatea şi partizanatul lor, cât şi în
ceea ce priveşte utilizarea unor formulări standard şi construirea anumitor
stereotipuri, prejudecăţi şi reprezentări care, prin reluarea lor uneori
obsesivă, contribuie la formarea unei anumite realităţi care nu este
superpozabilă, întotdeauna, cu cea adevărată.
BIBLIOGRAFIE
SELECTIVĂ
[1]
Burghelie I., Pentilescu I., Promovarea obiectivelor teroriste prin
mass-media, în Spaţiul sud-est european în contextul globalizării.
Geopolitică, geostrategie şi istorie artei militare. Istorie şi teorie militară,
Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2007.
[2] Keane, J., The Crisis of
the Soverign State, în Media, Crisis and Democracy. Mass Communication
and the Disruption of Social Order, London, Sage Publications, 1995.
[3]
Raboy, M., Media, Crisis and Democracy. Mass Communication and the
Disruption of Social Order, London, Sage Publications, 1995.
[4] Volkoff, V., Tratat de
dezinformare, Bucureşti, Editura Antet, 1999.
www.dailynorthwestern.com/.../Campus/Newsweek.Editor.Discusses.Problems.Goals.In.War.Coverage.
www.time.com/time/covers/1101031117/.
[1]
Raboy, M., Media, Crisis and Democracy. Mass Communication and the
Disruption of Social Order, London, Sage Publications, 1995, p. 13
[2]
Keane, J., The Crisis of the Soverign State, în Media, Crisis and
Democracy. Mass Communication and the Disruption of Social Order, London,
Sage Publications, 1995, p. 16
[3]
Burghelie I., Pentilescu I., Promovarea obiectivelor teroriste prin
mass-media, în Spaţiul sud-est european în contextul globalizării.
Geopolitică, geostrategie şi istorie artei militare. Istorie şi teorie militară,
Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2007, p. 13
[4]
Volkoff, V., Tratat de dezinformare, Bucureşti, Editura Antet, 1999, p.
23
[5] www.dailynorthwestern.com/.../Campus/Newsweek.Editor.Discusses.Problems.Goals.In.War.Coverage
[6]
www.time.com/time/covers/1101031117/.
No comments:
Post a Comment