BUCUR P. GRIGORE
ANGELA
MASTER STRATEGII INOVATIVE DE ÎNVĂŢARE
VIOLENŢA TELEVIZUALĂ
DESENELE ANIMATE
“Dacă vrei să foloseşti televizorul pentru a învăţa
ceva pe cineva, trebuie, mai întâi, să-l înveţi pe acela cum să folosească
televizorul” Umberto Eco
Ideea cheie:
Mass- media reprezintă o sursă de influenţă majoră a agresivităţii, iar
observarea actelor de agresiune prin intermediul emisiunilor televizate este
una dintre condiţiile ce favorizeazăînvăţarea şi manifestarea agresivităţii.
Violenţa din mass-media
se referă la descrierile comportamentelor violente şi agresive ale personajelor
din poveştile media. Aceste personaje pot fi umane sau neumane, din desene
animate sau din realitate. Violenţa fictivă, nerealistă sau animată , este
considerată tot violenţă.Copiii imită cu usurinţă comportamentele agresive pe
care le văd la alţii, fie în direct , fie prin intermediul imaginilor
televizate.Copiii cu vârsta cuprinsa intre 2 si 7 ani nu pot distinge fantezia
de realitate. Agresivitatea personajelor din desenele animate pare foarte reală
pentru copii, ei având tendinţa să imite ceea ce văd în mod repetitiv.
Expunerea la violenţa din televiziune , filme, desene animate, jocuri video şi
internet reprezintă factori de risccare prezic agresivitatea viitoare a
copiilor. Expunerea timpurie a copiilor la violenţa mass-media stimuleazăşi
influenteazăcomportamentul agresiv şi violent din lumea reală.
În
cazul agresivităţii personajelor din desenele animate , există două mesaje
principale care măresc şansele ca şi copiii care vizionează respectivele desene
animate să devină agresivi. Primul mesaj se referă la faptul că violenţa nu
produce nicio consecinţă negativă pentru că nimeni nu este rănit cu adevărat.
Cel de-al doilea mesaj transmis induce ideea că desenele animate adesea descriu
violenţa ca ceva amuzant sau distractiv , ceea ce pentru adulţi pare a fi de
necondamnat, căci nu sunt reale.
Prof. Dr. Ioan Drăgan, Director al Centrului de
Studii Media şi Noi Tehnologii de Comunicare al Universităţii din Bucureşti,
coordonatorul studiului „Reprezentarea violenţei televizuale şi
protecţia copilului”,declara: "În societatea ecranelor şi a generaţiei
catodice, copiii se formează, în principal, într-un univers al realităţii
televizuale şi al comunicării virtuale care devin adevărata lor realitate. O
consecinţă a acestei schimbări istorice de paradigmă constă în riscul pierderii
conştiinţei diferenţei dintre bine şi rău",
A
vorbi despre violenţa televizuală,
implică trei niveluri de analiză (Tisseron,2003, 7).
Un prim nivel
este cel al conţinutului de violenţă
al emisiunilor televizuale, unde analiza ar presupune identificarea şi numărarea
tuturor secvenţelor de conţinut violent din emisiunile TV. Un al doilea nivel de analiză este cel
al impactului; prin impact, Tisseron
are în vedere violentarea telespectatorului prin intermediul conţinutului
televizual sau al formei pe care acesta o îmbracă (aici intră, spre exemplu,
violentarea telespectatorului prin flashuri luminoase, prin muzica ce anunţă o
scenă de suspans, prin imagini sacadate, dar şi prin imagini extrem de
„violente”).
Al treilea nivel
de analiză îl reprezintă analiza
efectelor; cel mai des întâlnit/dezbătut dintre acestea este creşterea
agresivităţii copilului, ca urmare a imitării comportamentului violent văzut la
televizor .
Dincolo
de nivelul de analiză, există şi alte puncte esenţiale, în care cercetătorii
fenomenului nu se pun de acord. Astfel, chiar conceptul de violenţă televizuală,
considerat de Nel un concept-valiză (2003,
27), este unul care stârneşte dispută.Tisseron, pe linia clasificării de mai
sus, defineşte imaginea violentă din exterior, fără să facă apel la conţinutul
acesteia, ci doar la urmările ei. Astfel, „o imagine violentă este pur şi
simplu aceea care provoacă comportamente, chiar dacă aceste comportamente nu
sunt neapărat violente. Trebuie, bineînţeles, pentru a accepta acest punct de
vedere, să ne decidem să ne interesăm de ceea ce sunt imaginile pentru
telespectator şi să încetăm să le privim doar în sine” (Tisseron, 2000, 17).
Există
o relaţie de cauzalitate între receptarea violenţei televizuale şi creşterea
agresivităţii copiilor şi procesul concret prin care ar avea loc această
influenţă. În general,sunt admise trei
tipuri de mecanisme (Martinez, 1992), prin care ar avea loc influenţarea:
1. - prin
„scenarii cognitive”, ipoteză susţinută de Huesmann;
2. - prin
modificările la nivel fiziologic, pe care le induce consumul de violenţă
mediatică şi care aduc corpul la nişte parametrii anteriori actelor agresive (ritm cardiac şi
respirator alert, tensiune arterială sporită etc.)
3. - prin
activarea şi apoi întărirea sentimentelor latente de agresivitate, care există
în oricare dintre noi.
Cuvinte cheie:
mass- media, violenţa televizuală , agresivitatea
Studiile
asupra efectelor violenţei televizuale se pot clasifica, în funcţie de efectul
scontat: creşterea agresivităţii, creşterea sentimentului de insecuritate,
scăderea sensibilităţii la violenţă. Acest dinurmă efect se reduce, într-o fază
ulterioară, la creşterea agresivităţii, prin neinhibarea agresivităţii naturale
a copilului, ca urmare a percepţiei pe care o are acesta asupra perrmisivităţii/acceptabilităţii
violenţei în societate. În studiile
asupra violenţei ficţionale, se arată
că acest efect poate să apară mai ales în ceea ce priveşte violenţa,
respectiv agresivitatea verbală, ale căror niveluri de permisivitate a crescut
în societatea actuală.
Într-o
încercare de sinteză, Remy Rieffel (2008) consideră că putem vorbidespre violenţa
televizuală din perspectiva a trei teorii:
A.
- din perspectiva teoriei agresivităţiiputem avea: A1. efect de catharsis, A2.
efect de învăţare socială, A3. efect dedezinhibare şi A4. efect de incitare şi
imitare;
B.
- din perspectiva teorieidesensibilizării, se poate vorbi despre: B1. efectul
de reducere a capacităţii emotivea indivizilor şi B2. efectul de banalizare a
violenţei
C.
- din perspectiva teoriei fricii,avem: C1. efectul sau procesul de „incubaţie”
şi C2. efectul de „cultivare” (termenaparţinând lui Gerbner, care, după mai
mult de trei decenii de cercetări asupraviolenţei, arată că efectele violenţei
televizuale nu trebuie căutate la nivelindividual, ci la nivel societal).
Dintre cercetările din prima teorie amintim studiul din 1956, în care s-a
încercat demonstrarea influenţei violenţei din desenele animate asupra
comportamentului agresiv al copiilor. A urmat apoi studiul din 1963 al lui A.
Bandura, D. Ross şi S.A. Ross, cei care au extins cercetarea la compararea
efectelor violenţei reale şi ale celei televizuale (în desene animate, inclusiv
cele cu personaje umane) asupra copiilor aflaţi în situaţii frustrante.
Rezultatul a confirmat ipoteza corelării vizionării violenţei cu creşterea
agresivităţii, cea mai nocivă fiind
violenţa
reală şi cea mai puţin nocivă cea din desenele animate. De asemenea, tot ca o
critică a studiilor experimentale, Tisseron arată că acestea induc anumite
condiţii care nu sunt reperabile în viaţa reală. Probabilitatea ca un copil
care priveşte imagini violente la televizor să regăsească în realitate
condiţiile în care a fost făcută cercetarea sunt cvasinule. „Ceea ce este
greşit în
protocolul
lui Bandura este luarea în considerare a acelui moment de «imitaţie ludică»,
care face să intervină prioritar formele senzoriale şi motrice ale simbolizării
şi care nu are nimic de-a face cu ceea ce este desemnat în general ca fiind
„imitaţia imaginilor” (Tisseron, 2000, 23).
Există
mai mult de 1000 rapoarte valabile în ultimii 50 de ani care arată impactul
violent al mass- mediei asupra copiilor. Studiile din tot mai multe ţări întaresc
teoria conform căreia există o legatură puternică între violenţa din mass- media
şi comportamentul copilului.
De
asemenea, concluziile studiilor confirmă ipotezele specialiştilor în domeniu ,
psihologilor şi sociologilor : copiii devin imuni la violenţa pe care o observăîn
lumea reală , nu le pasă de durerea şi suferinţa altora şi în timp ajung să
creadă că agresivitatea este o stare de fapt , violenţa este un lucru normal şi
generalizat al vieţii de zi cu zi.
O
analiză care a fost dată publicităţii de CNA în luna martie 2012 , subliniază
faptul că desenele animate se numarăprintre cele mai brutale emisiuni difuzate
la televizor.
Potrivit
studiului “Reprezentarea violenţei televizuale şi protectia copilului realizat
de UNICEF România , CNAşi Centrul de Studii Media şi Noi Tehnologii de Comunicare
din cadrul Universităţii Bucureşti , numărul scenelor de violenţă la care sunt supuşi
copiii într-o oră variază de la 9 la TVR1 , la 23, 4 la PROTV. În cazul
desenelor animate, portivit aceluiaşi studiu, au fost cercetate trei canale
pentru copii: Cartoon Network (CN) , Jetix (J) şi Minimax (MM) ,timp de o săptămână
(săptămâna 5-11ianuarie 2009),patru ore
pe zi. Alegerea acestor patru ore a fost facutăîn funcţie de un algoritm prin
care să fie analizate toate emisiunile
care sunt difuzate pe aceste canale prin varierea celor patru ore
zilnice.
Pe întreaga
perioada monitorizată s-au inregistrat 2005 acte de violenţăîn desenele animate
de pe cele trei canale. Media per canal este de 668 acte de violenţă , cel mai
violent canal , din punct de vedere al frecvenţei “ pure” , fiind Jetix-ul, cu
852 de acte, urmat de Cartoon Network (815 acte) şi de MM, cu 338 acte.În ceea
ce priveştefrecvenţa medie per emisiune , clasamentul rămâne acelaşi , dar
diferenţele dintre canalul cel mai violent şi următorul se accentuează : pe
canalul Jetix sunt, în medie, 14 scene de violenţă pe emisiune, în timp ce pe
CN sunt doar 9 iar pe MM sunt 6 scene. Şi în ceea ce priveşte frecvenţa medie a
violenţei per unitate de timp(oră) Jetix-ul este cel mai violent canal(37 scene
pe oră de emisiune), urmat de CN cu 31de
acte şi de MM cu 20 de acte de violenţă pe oră.Un alt indicator de măsurare
a violenţei televizuale (VTV) , considerat foarte “obiectiv “, este cel al
duratei actelor de violenţă. Relevanţa acestuia este dată de faptul că unele
studii au arătat ca micul talespectator suportă mai bine mai multe scene de
violenţă scurte decat mai puţine scene de violenţă dar mai lungi. CN este
canalul cu cea mai mare durată medie a unui act violent(15” , faţă de 11” pe J
si 10” pe MM).Totodată,
cercetarea arată că violenţa televizuală contribuie la gradul de socializare al
copiilor, în special a celor care nu dispun de surse alternative de învăţare şi
culturalizare.Astfel, scenele de violenţă nu îi fac pe copii în mod obligatoriu
mai violenţi, dar, prin creşterea gradului de spectaculos, îi stimulează.Studiul
mai relevă faptul că mulţi copii îşi găsesc identitatea, legitimată de
televiziune, în violenţă, de orice tip ar fi aceasta, verbală sau fizică.
Edmond McLoughney, reprezentantul UNICEF în România, a precizat că studiul
prezentat - „Reprezentanţa violenţei televizuale şi protecţia copilului” -
vorbeşte despre “efectele negative” pe care vizionarea violenţei o are asupra
copiilor şi despre “gradul de influenţă pe care violenţa” o are asupra
acestora. Astfel, conform acestuia, printre principalele tulburări comportamentale
care apar în rîndul copiilor, ca efecte ale violenţei de la televiziune, sunt
anxietatea, depresia şi tulburări ale somnului.
O galerie de artă din Marea
Britanie expune lucrări în care semnalează faptul că părinţii nu iauîn serios
avertismentul care le interzice minorilor să se uite la filmele cu violenţă.
Expoziţia reprezintă una dintre cele mai drastice măsuri luate până în present pentru
ca lucrările expuse arată personaje populare din desenele animate care comit
acte de violenţă.“ Piesele de rezistenţă” ale expoziţiei sunt sunt cele care îl
reprezintă pe Tom în timp ce îl taie în bucăţi pe Jerry şi pe Bugs Bunny
care îl impuşcă pe Duffy Duck. Personaje
de televiziune , cum ar fi Bugs Bunny pot părea inofensive , dar astfel de eroi
care par justificaţi şi recompensaţi în urma actelor de violenţă la televizor,
ar putea avea un efect negativ pe termen lung asupra copiilor , potrivit unei
echipe de psihologi de la Universitatea din Michigan. Studiul lor recent ,
publicat în revista Asociaţiei psihologice americane “Developmental
Psychology”(Mai 2003, Vol. 34)arată că , cu cât copiii vizionează mai multe
programe violente de televiziune , în special cele în care personajele ‘bune” comit
acte de violenţă , cu atât mai probabil este ca aceştia să se comporte violent şi
agresiv ca tineri adulţi.
Vizionarea
şi preferinţa pentru televiziunea violentă sunt legate de atitudinile ,
valorile şi comportamentele agresive. Robinson şi Bachman (1972) au gasit o
relaţie între numărul orelor în care au fost urmărite programe TV cu conţinut
violent şi declaraţiile făcute de adolescenţi privind propria implicare în
comportamentul agresiv sau antisocial.
Din studiile experimentale realizate
de Hapkiewitz şi Roden(1971) ,Libert, Bacon (1972) Bandura, Ross (1963) reiese
cu claritate că se poate produce un comportament agresiv tot mai pronunţat, ca
urmare a unei experienţe fie prelungite
, fie de scurtă durată la acte de violenţă televizată.
În
cadrul unui important studiu desfăşurat în
USA, John P. Murray de la Kansas State University împreună cu colaboratorii săi
de la alte nouă universităţi americane, vizualizând prin metoda Rezonanţei
Magnetice Nucleare activitatea corticală pe parcursul vizionării TV , a
constatat că , la persoanele care urmăreau materiale video cu conţinut violent,
erau activate aceleaşi reţele neuronale ca la persoanele implicate în acte de
violenţă în lumea reală.Cu alte cuvinte , mintea umană nu diferenţiază violenţa
ficţională a micului ecran de violenţa reală.
Concluzia
studiului a fost că orice act violent văzut pe micul ecran antrenează creierul
să răspundă violent la stimuli mediului , condiţionând astfel un comportament impulsiv,
o activitate reflexivă , voluntară.
În concluzie,
ataşarea de televizor înseamnă izolarea de societate.Acest fenomen are consecinţe
negative asupra dezvoltării capacităţii de comunicare a copilului, a legăturilor
afective dintre părinte şi copil, a formării deprinderilor de comportament
social. Vizionarea în exces a desenelor animate are o influenţă negativă asupra
copiilor. : aceştia devin mai agresivi, mai certăreţi substituindu-se
personajelor periculoase , îşi însuşesc un limbaj nespecific vârstei lor şi
devin irascibili în momentul în care , dependenţi de aceste ficţiuni li se
interzice vizionarea unor astfel de filme.
BIBLIOGRAFIE
1. COSMOVICI,
A., IACOB, L., Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998
2. ASOCIAŢIA
PENTRU APĂRAREA FAMILIEI ŞI COPILULUI, Efectele micului ecran asupra minţii
copilului, Editura Prodromos, 2007
3. UNICEF,
CENTRUL DE STUDII MEDIA ŞI NOI TEHNOLOGII DE COMUNICARE, Reprezentarea
violenţei televizuale şi protecţia copilului
No comments:
Post a Comment